Feed: Muzica Nu Ucide - AggScore: 85.0

O muzichie in asentimentul vremii (temperaturi scazute, trecatori grabiti dar foarte determinati, indreptandu-se toti spre acelasi loc, fara s-o stie insa, toti acoperiti de masti impotriva gripei porcine - o imagine ce ne propulseaza pe urmatoarea treapta in ce priveste evolutia - o fi involutie? - spre brave new world si nu e deloc vorba de Aldous Huxley aici).

Anna Ternheim este o cantareata suedeza nascuta in 1978. A castigat premiul Grammy pentru Best Newcomer cu albumul Somebody Outside in 2004 in Suedia si a fost nominalizata pentru premiile Best Female Artist, Best Lyricist and Best Songwriter in 2005. Cel de-al doilea album intitulat Separation Road i-a adus premiile pentru Best Female Artist si Best Lyricist. In ceea ce priveste lansarea ei in Statele Unite aceasta a avut loc abia in anul 2008 cu albumul Halfway to Fivepoints .

O poveste simpla care ne este deja familiara fara sa o fi cunoscut pana acum, o fiinta intr-un alt capat de lume care se intreaba la fel : What have I done?  Raspunsul: I don't remember...

1. No I don't remember
2. What have I done
3. To be gone
4. You mean nothing to me anymore
5. My heart still beats for you
6. My secret
7. Today is a good day

Si asta poate fi doar inceputul.

Enjoy !

Am fost sambata seara la concertul celor trei din galeria "celor mari" intr-ale jazzului, Chick Corea, Stanley Clarke si Lenny White. Lume buna, atmosfera incendiara - de parca eram la un concert rock. Sala a rezonat foarte bine cu artistii si a sfarsit prin a tine ritmul alaturi de ei in ropote de aplauze. A fost o reprezentatie pe care am asteptat-o cu o nerabdare intrecuta doar de speranta ca biletele cu preturi relativ decente (cele mai ieftine 150 de roni, cele mai scumpe 450 de roni) sa nu se fi epuizat.

Insa asteptarile mele nu au fost intocmai satisfacute. Nu stiu daca din vina mea, pentru ca nu mi-am dat seama despre ce va fi vorba.... M-am dus pentru Stanley Clarke si Lenny White sperand sa vad fusion jazz in plina efervescenta. Clarke este o figura in fusion si se poate lauda cu unele dintre cele mai cunoscute solouri de bass ale genului iar White a cantat fusion si funk. Ambii au colaborat in alte randuri cu Corea, cea mai bine cunoscuta combinatie de acest fel fiind in cadrul trupei Return to Forever. Corea este poate cel mai popular dintre ei pe la noi. Despre el stiu si ca nu a venit pentru prima oara in fata publicului roman.

Prin urmare aveam toate premisele pentru detaliile, energia, ritmul si rasturnarile de situatie care sunt specifice in fusion. Cu toate acestea concertul a fost moderat, clasic, soft, cu exceptia catorva momente de la sfarsitul fiecarei dintre cele doua parti. Mie mi-a placut cel mai mult prestatia spontana a lui Clarke si dialogul neasistat de pian dintre el si White. Insa nu a existat nici un solo spectaculos sau de durata. Frumos, asertiv, profesionist (nici nu incape indoiala) insa fara energia pe care o astept de la jazz si care m-a apropiat de anumite parti ale lui. Poate mai mult decat mine a suferit amicul care ma insotea si care, inocent in astfel de muzici, a venit cu background de Avishai Cohen, Eivind Aarset sau Bugge Wesseltoft J.

Pentru un solo spectaculos, Stanley Clarke:

{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=XHjysxr4HCQ{/rokbox}

Alte vremuri si alte locuri decat la Sala Palatului (ca tot am vorbit de efervescenta), cu Return to Forever.

In sfarsit, un mic interviu cu cei trei despre turneul din 2009 (si o mostra de sound actual):

{rokbox title=|Muzica Nu Ucide| thumb=|images/rokbox/video.png|}http://www.youtube.com/watch?v=mR1VUvDGLZY{/rokbox}